Mă ridic până în înaltul cerului și, când îmi dau drumul de acolo, nu mă aud decât urlând. Și urlu de zici că toți ai mei urlă în mine cu puterea unui zeu. Ce o fi așa de rău în mine de tot mă frământ și tot mă cert cu viața și cu moartea la un loc, nu știu, dar ce știu e că toată buimăceala asta îmi face rău. Da, tare rău îmi face alergătura asta după caii verzi de pe pereți de care nu mă mai satur.

Cât e ziua de lungă, mă plâng și mă vait de zici că am cea mai spurcată zi ce a fost dată pe planeta asta. Mă perpelesc din mai nimica și mă biciuiesc să ghicesc cu ce mă așteaptă viața în secundele și minutele următoare. Și întotdeauna nu-i de bine. Nu…nu.. Că dacă ar fi de bine, ar fi mințile mele acasă, dar e prea ușor așa. Se zbuciumă ele și se gândesc la câte și mai câte rele i se pot întâmpla ființei mele de mă cutremur din tot corpul și îmi scuip în sân cu toate gurile ce mi s-au dat de la nașterea pământului, urându-mi cu zâmbetul morților pe față numai de bine.

Subscribe

Slab sunt în corpul meu, dar mai slab sunt la minte. Fug de colo-colo în creierul meu și mă alerg prin locuri de nimeni umblate, și pierzându-mă de mine însumi, mă strig și mă caut acolo unde știu că mă găsesc.

Și, găsindu-mă acolo, plâns și stând cu genunchii la piept, mă cert, oameni buni, că nu sunt în stare să fiu mai curajos. Nu-i bai, m-aș opri din certat și mi-aș spune vorbe de alint, dar tare mi-e teamă că mi-oi deveni și mai sperios. Și atunci, cum să fac să nu-mi dau singur în cap cu gândurile mele? Mă apuc să scriu, să ascult muzică, să citesc sau câte și mai câte, dar toate astea le fac pe fugă și cu teama că, dincolo de toate astea, același monstru întrebător și băgător în seamă în tot ce este pe pământ și în univers mă așteaptă cu fricile și întrebările sale.

Share

Taine peste taine și deasupra tuturor stau eu și alții ca mine, cu milioane de chei atârnate la gât. De ni s-ar da milioane de ani, și tot n-am putea să le pătrundem pe toate, și atunci mă întreb furios: dacă știm asta, ce folos să tot încercăm să înțelegem care cheie ce lacăt de taină deschide? Și dacă reușim să dezlegăm una, două, nouă, ce folos va aduce asta? Zic musai noi, ăștia care lucrăm și ne tot punem întrebări, o facem pentru generațiile viitoare. Și, dacă este așa, de ce ne este atât de grea povara, când ea ar trebui să fie ușoară? Sau ce atârnă greu? E frica că nu vom reuși să deslușim nimic în viață? De aici să fie durerea noastră? De la frica eșecului în viață?

Noi, cei ce punem totul la îndoială, grea mantie ne-am pus pe umeri și grea ne va fi țărâna universului pe atomii întunecați ai nimicniciei noastre. Dar până atunci, pornim cu jalba în proțap la porțile universului; poate, poate, vom vedea dincolo de zăbrelele minților noastre minunile cu care ne ademenește cel ce șade dincolo de morțile noastre.

Îmi așez toate durerile și bucuriile pe un bolovan din fața bisericii sufletului meu și îmi chem de dinăuntru toți strămoșii din care mă trag. Îmi reglez volumul minții și al inimii pentru a putea auzi în vacarmul acestei lumi șoaptele celor duși ai mei, cu speranța că ei vor ști să mă ghideze prin acest hățiș al gândurilor în care am căzut din pură neștiință.

Or fi rolul și rostul meu de aici în puterea mea sau toate sunt deja scrise și arvunite, și eu doar plutesc pe valul de aer creat de trecerea strămoșilor mei pe acest pământ? Izolat de străzile orașului în care am crescut și depărtat de ulițele și dealurile satului unde am copilărit, mă aflu într-un loc în care împrejurimile nu sunt la fel, și asta mă face să mă simt pierdut de tot ceea ce a fost scris pe tabla trecutului meu. Toate acelea care au fost cândva ale mele s-au depărtat de mine și de asta umblu acum ca omul ce nu își găsește locul și rostul lui pe pământ.

Mă uit la soare și e tot acolo, mă uit la lună și ea își vede liniștită de treaba ei, mă uit la oameni și nu îi înțeleg, mă uit în mine și, de cele mai multe ori, nu mă găsesc, și atunci plâng, măi, oameni buni, că nu știu ce să mă fac cu alde mine, când văd cât de speriat și neștiutor sunt.
Să fi fost trimis doar să fac umbră pe acest pământ sau am altceva mai de preț de făcut pe lumea asta și, la un moment dat, am să reușesc să descopăr cum să fac asta.

Se pare că toate au un sens în univers în afara omului. S-a sustras omul acestui sens prin voința proprie sau îndemnat de cineva sau de ceva a ajuns pe un făgaș de la care nu se mai poate abate?

Ne-am bălăcit și ne bălăcim în râul murdar al faptelor noastre crezând că vom ieși curați, dar totul nu e decât o minciună, iar sfârșitul ei pare a fi din ce în ce mai aproape. Cum am ajuns noi să ne comportăm de parcă știm deja povestea noastră, nu știu, dar sper că în univers există cineva care știe cu adevărat cât de greu și de anevoios este drumul nostru și ne va ajuta.

fragment din Jurnalul unui prăpădit

Share

Subscribe

S-or mai găsi pe lume oameni sănătoși, că eu, unul, nu mai găsesc vreunul. Vedeți voi, de la un timp încoace observ că în fiecare sănătos cu care am de-a face zace un nebun. N-ai nevoie să petreci prea mult timp cu un om până să îți dai seama că sub pătura de om sănătos, cusută cu multă migală de societate, se ascunde fără doar și poate un nebun și, observând asta, nu poți decât să te întrebi: să fi înnebunit noi de la toată zarva asta de pe pământ sau cineva de dincolo de lună ne-a internat aici ca într-un azil?

Cum dau de unul ce mi se pare zdravăn la cap, intru în vorbă cu el. Dacă nu îi pun diagnosticul de la prima sau a doua conversație, sigur pe la a treia își dă singur arama pe față. Nebun cu acte în regulă. Rezolvat și cu ăsta. Întâlnești și câte unul care se ține bine. Ți-l faci prieten și, după un timp, descoperi nebunul din el. În asemenea caz, mai că te iau dracii.

N-ai cum să nu te enervezi și parcă îți vine să-i zici: păi bine, domnule, ce te tot ascunzi? N-ai observat halatul alb de după 40? Mă faci să-mi fac speranțe degeaba. Să-mi zic: uite, domnule, unul sănătos și, când colo, tu te-ai ascuns de mine, mă. Prieteni suntem ori ba?

Prieten îți este, că doar nu dușman, dar simți ceva de parcă iar ai fost trădat. Nu de el, de univers. De felul acesta idiot de a exista. Mănânci și taci. Iubești și vorbești. Trăiești râzând și mori plângând. Sau invers. Nimic mai mult. Venit de acolo, te duci încolo.

Trăiești minutul tău universal, udând cu lacrimile unui om banal primul și ultimul pământ din viața ta. Atât e existența ta. Un tic sau tac al ceasului ce atârnă în odaia unui zeu ce te-a trimis în rai, însă pe plic a scris greșit adresa de livrare. Tic-tac. Mai mor o mie de copii și lumea plânge. Tic-tac. Își plânge orologiul soarta tristă. Tic-tac. E timpul să înnebunim cu toții.

Să iubești așa de tare, încât să simți că te topești când vezi ființa dragă.

Să nu-ți lași ziua să treacă fără să o săruți ca într-un vis, în câmpul cu flori, în pădurea de brazi, pe margine de nor sau pe o bancă în parc, asta da iubire.

Să-ți desenezi pe cer inima în mijlocul curcubeului și să-i scrii cu norii „Te iubesc”, iar cu ochii să-i săruți corpul așa cum își sărută marea țărmul.

Să-i oferi în dar zâmbete și flori, și în zilele ce îi aduc în suflet întristare să-i luminezi trecutul, prezentul și viitorul cu cele mai frumoase cuvinte de îmbărbătare, iar ochii tăi să plângă cum plâng ochii ei, astfel încât lacrimile scurse să spele durerea ce zace-n pieptul ei.

Să o păzești cu un curcubeu de zile senine, în care ea să se scalde, ori de câte ori umbra nemiloasă și tăcută a timpului îi creează neliniște în suflet, și să fii nebunul care măcar o dată pe săptămână se joacă cu ea prin vânt și prin ploaie fără să-i pese de ochii și gura lumii.

Să tai din tine și să coși la ea, să strângi din poveștile lumii toți stropii de fericire și bucurie pe care să îi servești ei la micul-dejun lângă o cană de cafea, alături de un zâmbet și-o lalea pe un cearșaf din catifea.

Să mori în fiecare zi când te desparți de ea și să învii în ceasul când o reîntâlnești, să-i spui că stelele din cer vorbesc cu luna de cât de mult o iubești, s-o ții de mână și să-i fredonezi din când în când acele note ce-au creat din iubirea voastră un cântec neasemuit de frumos.

Să rabzi toanele ei cum rabzi razele soarelui într-o zi toridă de august, știind că te va răcori cu iubirea ei așa cum apa-ți răcorește trupul.

Subscribe

Când ești cu ea, să simți că zburați ca păsările pe portativul cerului, să simți ca sunteți vibrațiile unui cântec divin, să simți că doar alături de ea poți descoperi toate tainele universului și doar alături de ea vei atinge înțelepciunea filozofilor, iar atunci când viața va dori să-ți bată gongul de final, să îți fie frică de moarte doar fiindcă aceasta te va despărți de ea, de marea ta iubire.

Ei da, asta da, iubire!

din “Jurnalul unui prăpădit”

How beautiful it would be to love with the earth, with the sky, and with the entire universe, because it is truly lovely to love and to be loved.

To love so deeply that you feel you melt when you see your beloved.

Not to let a day go by without kissing her as if in a dream, in a field of flowers, in a forest of firs, on the edge of a cloud or on a bench in the park, now that is love.

To draw your heart in the sky in the middle of the rainbow and to write with the clouds "I love you," while with your eyes you kiss her body just as the sea kisses the shore.

To gift her smiles and flowers, and on days that bring sadness to her soul, to illuminate her past, present, and future with the most beautiful words of encouragement, while your eyes weep as hers do, so that the tears shed wash away the pain that lies in her chest.

To guard her with a rainbow of bright days, in which she can bathe whenever the merciless and silent shadow of time creates unrest in her soul, and to be the fool who at least once a week plays with her in the wind and in the rain without caring about the eyes and mouths of the world.

To cut from yourself and sew onto her, to gather from the world's stories all the drops of happiness and joy to serve her at breakfast next to a cup of coffee, alongside a smile and a tulip on a velvet sheet.

To die every day when parting from her and to be reborn in the hour when you reunite, to tell her that the stars in the sky speak to the moon about how much you love her, to hold her hand and occasionally hum those notes that have created from your love an unmatched beautiful song.

To endure her moods just as you endure the rays of the sun on a torrid August day, knowing that she will cool you with her love just as water cools your body.

When you are with her, to feel that you soar like birds on the staff of the sky, to feel that you are the vibrations of a divine song, to feel that only alongside her can you discover all the mysteries of the universe and only with her will you reach the wisdom of philosophers, and when life wishes to ring the final gong, to be afraid of death only because it will separate you from her, your great love.

Ah, yes, now that is love!

From "The Diary of a Wreck."

E pus în noi sămânță de iubire a semenilor și, vrând-nevrând, te întorci și te mai ierți, și îi mai ierți și pe ei încă o dată și încă o dată, până ajungi la sfârșit de drum întrebându-te cu ce te-ai ales din atâtea și atâtea câte ai iertat.

Uimiți de gheața adunată în jurul nostru, răbdăm frigul gândurilor noastre cu speranța că îmbrățișarea unui semen de-al nostru va face ca toate cele reci să dispară și când, în sfârșit, se găsește cineva care să topească această gheață, ne comportăm de parcă meritul este al nostru, nu al celuilalt, și, uite, așa am mai rănit o ființă cu mândria și neghiobia noastră.

Ne numărăm clipele de bucurie pe degetele de la mâini și aruncăm blesteme către cer și pământ, fără să căutăm în noi adevărata pricină a supărărilor noastre.

Surâsul cel mai senin ne face suspicioși și de aceea ne încruntăm frunțile la oamenii din drum, bălmăjind cuvinte de ocară către toți aceia care atrag atenția noastră.

Ne purtăm de parcă toți ceilalți sunt vinovați de neputința noastră și, fără să dorim a ne cunoaște cu adevărat, ne încărcăm inimile cu venin, pe care îl împroșcăm fără să ținem seama că vom ajunge să trăim până la bătrânețe doar cu supărările noastre.

Când și cum am ajuns să uităm a zâmbi nu mai ținem aminte, dar cu toții știm să ne ținem strânși pumnii a mânie și să ne ascundem gemetele de durere în această cursă a vieții, dând frâu liber copilului din adâncul ființei noastre să se plângă mereu.