Milioane de chei

Caii verzi ai minții noastre

Mă ridic și mă cobor de mii de ori pe zi.

Mă ridic până în înaltul cerului și, când îmi dau drumul de acolo, nu mă aud decât urlând. Și urlu de zici că toți ai mei urlă în mine cu puterea unui zeu. Ce o fi așa de rău în mine de tot mă frământ și tot mă cert cu viața și cu moartea la un loc, nu știu, dar ce știu e că toată buimăceala asta îmi face rău. Da, tare rău îmi face alergătura asta după caii verzi de pe pereți de care nu mă mai satur.

Cât e ziua de lungă, mă plâng și mă vait de zici că am cea mai spurcată zi ce a fost dată pe planeta asta. Mă perpelesc din mai nimica și mă biciuiesc să ghicesc cu ce mă așteaptă viața în secundele și minutele următoare. Și întotdeauna nu-i de bine. Nu…nu.. Că dacă ar fi de bine, ar fi mințile mele acasă, dar e prea ușor așa. Se zbuciumă ele și se gândesc la câte și mai câte rele i se pot întâmpla ființei mele de mă cutremur din tot corpul și îmi scuip în sân cu toate gurile ce mi s-au dat de la nașterea pământului, urându-mi cu zâmbetul morților pe față numai de bine.

Slab sunt în corpul meu, dar mai slab sunt la minte. Fug de colo-colo în creierul meu și mă alerg prin locuri de nimeni umblate, și pierzându-mă de mine însumi, mă strig și mă caut acolo unde știu că mă găsesc.

Și, găsindu-mă acolo, plâns și stând cu genunchii la piept, mă cert, oameni buni, că nu sunt în stare să fiu mai curajos. Nu-i bai, m-aș opri din certat și mi-aș spune vorbe de alint, dar tare mi-e teamă că mi-oi deveni și mai sperios. Și atunci, cum să fac să nu-mi dau singur în cap cu gândurile mele? Mă apuc să scriu, să ascult muzică, să citesc sau câte și mai câte, dar toate astea le fac pe fugă și cu teama că, dincolo de toate astea, același monstru întrebător și băgător în seamă în tot ce este pe pământ și în univers mă așteaptă cu fricile și întrebările sale.

Taine peste taine și deasupra tuturor stau eu și alții ca mine, cu milioane de chei atârnate la gât. De ni s-ar da milioane de ani, și tot n-am putea să le pătrundem pe toate, și atunci mă întreb furios: dacă știm asta, ce folos să tot încercăm să înțelegem care cheie ce lacăt de taină deschide? Și dacă reușim să dezlegăm una, două, nouă, ce folos va aduce asta? Zic musai noi, ăștia care lucrăm și ne tot punem întrebări, o facem pentru generațiile viitoare. Și, dacă este așa, de ce ne este atât de grea povara, când ea ar trebui să fie ușoară? Sau ce atârnă greu? E frica că nu vom reuși să deslușim nimic în viață? De aici să fie durerea noastră? De la frica eșecului în viață?

Noi, cei ce punem totul la îndoială, grea mantie ne-am pus pe umeri și grea ne va fi țărâna universului pe atomii întunecați ai nimicniciei noastre. Dar până atunci, pornim cu jalba în proțap la porțile universului; poate, poate, vom vedea dincolo de zăbrelele minților noastre minunile cu care ne ademenește cel ce șade dincolo de morțile noastre.